Social Psycho

Cred ca mesajul asta trebuia sa-l scriu ieri. De fapt, asa am si intentionat. Ieri: ma uit (Lord, oare pentru a cata oara?!) la ultima parte a filmului American Psycho. Imi trec prin cap tot felul de ganduri, dar unul persista, e mai evident decat celelalte, mai clar, mai putin "dreamy".
Azi vreau sa scriu ceva despre asta, dar nu mai stiu exact ce. Ma uit din nou la American Psycho. Ultima parte a filmului. Aha, imi dau seama ce vroiam sa zic ieri.
Exista in film doua scene finale: una in care Bateman vorbeste cu avocatul, a doua, in care Bateman e la masa cu pritenii, urmarind discursul presedintelui american. Cred ca cine vede cele doua scene, a vazut tot filmul, a inteles mesajul.
Am citit si cartea American Psycho, scrisa de Breat Easton Ellis. E cel mai bine scris roman pe care l-am citit vreodata. Si, e primul de la Dostoievski care ridica aceleasi probleme, la fel de competent. In timp ce vedeam filmul, dar si in timp ce citeam cartea, ma intrebam oare ce a devenit lumea? Personajele se confunda unele cu altele, nu mai stiu cine e cine, Bateman ii marturiseste sincer avocatului sau ca el este cel care l-a ucis pe Allen, avocatul nu, "it`s imposible", e sigur ca a cinat de doua ori cu Allen in Londra acu` 10 zile. Orasul, un vag joc de umbre. Comunicarea, un nou Babel, numai ca impletirea limbilor se produce in cadrul aceleiasi limbi. Totul, o suprafata, o aparenta, un miraj, pana si normalitatea.
As zice ca asta e consecinata societatii pozitiviste. Societate care are o singura lectie majora pentru cetatenii ei: prefacatoria. A spune ca ti-e bine cand de fapt ti-e rau, pentru ca, nu-i asa, raul e o stare de spirit generalizata, dar pozitivismul isi sedeaza adeptii ca sa-l vada bine. Zambitul cu toti dintii, cand de fapt mai ai umpic si vomiti. Nu e asta cumva un pact cu irealitatea, in care toti, ca omenire, riscam sa ne cufundam?
Abolirea sclavagismului, e o idee pe care numai naivii o mai pot crede. In realitate, lumea se divide in stapani si sclavi. Pozitivismul e filosofia clasei dominante. In marele lor turn de fildes, stapanii, se simt deranjati de fetele contorsionate de durere ale sclavilor. Fata sclavului e o sentinta ea insasi, menita sa ii aminteasca ever and ever stapanului, ca fericirea lui e artificial construita pe nefericirea celorlalti. Stapanul, uraste de moarte sentintele, el e invincibil, infailibil. Asa ca decide sa o rupa o data pentru totdeauna cu sentintele. Solutia: pozitivismul. Cea mai mare irealitate si schizofrenie, de la comunism incoace.
Societatea e incapabila sa rezolve problemele cetatenilor ei. Asa ca propunerea din partea ei este pentru fictiune.
A pretinde ca esti fericit, cand de fapt viata ce ti se ofera e un non-sens, este cecul semnat pentru tine de o societate a carei miza e una: boala mintala.

O zi de plimbare pe un trotuar din Romania

Ceea ce se vede in tabloul de mai sus este expresia unei gandiri simboliste. Am neglijat aspectul estetic din doua motivel, cel putin. Primul, nu ma pricep la desen. Al doilea, nu am intentionat sa pictez o a doua capela sixtina. Nu asta era miza tabloului. E un tablou naiv si simbolist.
Azi eram la un supermarket si vorbeam cu un prieten care vrea sa emigreze cat de dificila e viata in tara asta, de la cele mai simple lucruri, cum ar fi mersul pe un trotuar plin de denivelarile specifice unei poteci de munte. Necazul este ca trotuarele de la noi nu sunt niste poteci pentru drumetii, ci se vor a fi trotuare. Trotuare pe care femeile cu tocuri trebuie sa aibe senzatia ca sunt intr-o expeditie temerara pe Kilimanjaro, iar barbatii fara bocanci vor avea senzatia unei partii, dar fara alunecare de data asta, ci doar slalom.
Oricum, am pictat acel tablou ca sa fiu scutit de cuvinte. Cred ca el exprima mai multe in felul lui, pentru ca am vrut sa fie un sumar al vietii in tara asta. Tara pe care oamenii de treaba au incetat sa o mai iubeasca. Tocmai pentru ca viata in tara asta se complica chiar din momentul in care trebuie sa-i calci trotuarele...
Am observat ca unele culori (cate sunt) nu au iesit la scanare cum le-am pictat eu in realitate. Asa s-a intamplat cu albastrul lacului de pe sosea, care de fapt nici nu a iesit in vreun fel. E mai degraba absent. Oricum, tinand cont ca initial am vrut sa fie desenat doar in alb-negru, nu e mare pierdere.

Anatomie-mi place ideea

"Anatomie-mi place ideea" e o poezie pe care eu am scris-o la un moment dat. De obicei nu scriu poezii, nici macar nu gasesc o satisfactie in asta. Mie personal imi plac acele lucruri care odata create, incep sa prinda viata, ca jucaria lui Gepeto. Asa este de pilda versurile unei melodii, un scenariu de film etc.
Mi se pare ca poezia cu versurile si strofele ei, apoi cel mult cu publicarea intr-un volum pe care nu-l va cumpara nimeni, iar daca da, cu recitarea patetica si imbecila a vreunui actor, mi se pare prea statica, prea amorfa. Prea fara scena si fara spectacol, nu tu fetite de Moulan Rouge, nu rewievuri prin ziare, nu tu aplauze la rampa.
Oricum, poezia nu are o forma: e o stare de spirit. Si mai cred ca poezia nu va mai putea fiinta in forma ei romantica, sa zic. De acum inainte, poezia a renascut intr-o alta forma: intr-un spot publicitar, o secventa de film, o melodie (pop), sau intr-o colectie primavara-vara a vreunui designer italian.
Nimic din ceea ce voi spune acum nu a fost in mintea mea cand am scris poezia de mai jos. Totul e o parere despre ce as fi putut gandi atunci.
De prea multe ori ne vin in minte idei sau impulsuri spontane. Se numeste intuitie. De cele mai multe ori intuitia este geniala sau in cel mai rau caz mai buna ca un gand premeditat. Exista si exceptii, dar cine le poate avea pe toate? De prea putine ori ne ascultam intuitia. Ceva din noi ne face sa ne indoim de propriile noastre simtiri. Se intapla ca ceva din noi sa ne conteste pana si ceea ce ne place. Si acel ceva este atat de bun la asa ceva, incat mai tot timpul ne convinge, pana si de faptul ca nu trebuie sa ne placa ceea ce... ne place. Iar placerea, e singurul lucru real pentru noi. Pentru restul, avem nevoie de motive, argumente, cifre de afaceri, planuri de afaceri etc. Pentur placere, nu avem nevoie de nimic, o simtim pur si simplu.
In "Anatomie-mi place ideea" mi-am imaginat un dialog cu propriul meu corp. Trupul meu a servit aici pentru a personifica acel "ceva" de care vorbeam. Rationamentul a fost unul cat se poate de simplu: intuitia am asociat-o cu spiritul, iar "ceva"-ul potrivnic intuitiei cu materialitatea trupului. Nu-mi imaginez ca exista o incompatibilitate intre spirit si trup, ci o sinergie. Aparentul conflict trup - spirit este doar teatral, simbolic sau abstract. Ok.

ANATOMIE-MI PLACE IDEEA

Măduva principală s-amplântat în carnea-mi
Aburindă de căldura ultimului flux sangvin;
Ăst fluid - căldură în conducte - băutura
preferată a lui Bachus: vin
Pe-acasă idei din ţările calde - re-mi.

Cu creierul conectat la puls,
Inima zvâc-zvâc în encefal,
Concepte se-acomodează primului sangvin val.
Cu găletile pe-o ruda-am iesit la idei de muls.

"Cred ca ma pot lipsi de sânge" (am zis in gându-mi),
Când colo, aud ca prin vis (era vascosul sânge):
"Tinere, te ştiu pe dinafara, antipatic mie,
Am venit creierul să-ţi irig ca să mai spui câte-o prostie".

Elementele fiziologice se opun insesi persoanei pe care o alcatuiesc. Nu am vrut sa creez ceva dramatic, ci mai degraba ceva ironic: sangele, ia la misto persoana a carei vene le iriga.

Filme in viata

Sunt filme care cumva devin parte a sufletului tau. Nimeni nu ar putea sa vorbeasca despre tine, fara sa se refere la ele. Sunt filme care odata vazute, parca te insotesc intreaga viata. De multe ori ai impresia ca le-ai uitat, ca nu le-ai vazut niciodata. Dar cand te astepti cel mai putin, revin in suflet cu o forta care te copleseste, asemanatoare primei vizionari. Iti aduci atunci aminte nu numai de numele intreg al filmului, dar si de numele regizorului, a unor actori cu nume greu de pronuntat chiar. Aceste filme sunt modalitatea noastra de a intelege viata. Diferite aspecte ale vietii. Filmul trebuie vazut ca un dar, trebuie respectat. Fara el, viata e ca un avorton: nu pastreaza decat urmele masacrului...
Am incercat la un moment dat sa fac o lista a filmelor care pot schimba vieti. E ceea ce am vazut eu mai bun. Si am incercat sa fiu cat mai exigent, desi sunt atatea filme care merita atentie! Iata lista:

1. “Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events” – regia: Brad Silberling

2. “The Machinist” – regia: Brad Anderson

3. “American Psycho” – regia: Mary Harron

4. “Matrix I” – regia: Fratii Wachowski

5. “Vanilla Sky” – regia: Cameron Crowe

6. “Dogville” – regia: Lars von Trier

7. “Capote” – regia: Bennett Miller

8. “Cold Mountain” – regia: Anthony Minghella

9. “21 Grams” – regia: Alejandro González Iñárritu

10. “Onegin” – regia: Martha Fiennes

11. “Pi” – regia: Darren Aronofsky

12. “Requiem for a Dream” – regia: Darren Aronofsky

13. “Angela`s Ashes” – regia: Alan Parker

14. “Bobby” – regia: Emilio Estevez

15. “Tootsie” – regia: Sydney Pollack

16. “Saving Private Ryan” – regia: Steven Spielberg

17. “It`s a Wonderful Life” – regia: Frank Capra

18. “The Prince and the Show Girl” – regia: Laurence Olivier

19. “Fight Club” – regia: David Fincher

20. ”Truman Show” – regia: Peter Weir

21. “Boys don`t Cry” – regia: Kimberley Pierce

22. “The Thin Red Line” – regia: Terence Malick

23. “Moulin Rouge” – regia: Baz Luhrmann

24. “The Talented Mr. Ripley” – regia: Anthony Minghella

25. “American Beauty” – regia: Sam Mendez

26. “Legends of the Fall” – regia: Edward Zwick

27. “Pulp Fiction” – regia: Quentin Tarantino

28. “The Edukators” – regia: Hans Weingartner

29. “Lonesome Jim” – regia: Steve Buscemi

30. “The Beach” – regia: Danny Boyle

31. “Match Point” – regia: Woody Allen

32. “Heidi” – regia: Allan Dwan

33. “The Wizard of Oz” – regia: Victor Fleming

P.S. Recomand toatele filmele lui Stanley Kubric, Roman Polansky, David Lynch, majoritatea filmelor lui Billy Wilder sau Fratii Coen.

The Begining

Clar, culoarea "lemon" din titlul blogului nu prea are de a face cu vreo nuanta coloristica de pe fundal. Si totusi, de ce aceasta denumire? De ce "room", cand de fapt nu e decat un fel de site?
Mda... sensul trebuie cautat in alta parte. Anume, in scurta compunere in engleza pe care am facut-o pentru cursul de engleza de la IH, care se numeste "My Lemon Room". E vorba acolo despre descrierea spatiului meu privat. Cum un blog este proiectia virtuala a spatiilor noastre private, atat cat prudenta ne permite, am decis sa numesc blogul dupa titlul acelei compuneri. Am decis sa o transform totodata in mottoul acestui blog.
Parafrazandu-ma pe mine, voi spune bun venit in "blog, my private blog".

My Lemon Room

I have had my own room since I was born. I have never removed from my appartment. So, I have spent pretty much time in my room. I have many memories there.

They are good memories, but also, bad memories. It is a little bit hard for me to say what the environment is in my room, because I stay there all the day, so for me it is something usual. But people who have come to my room used to say that it is a very private, simple and peaceful.

When I was a child I used to play in my room, here I built a robot from cigarette boxes. I was in the first grade at school then, and I was very proud of my masterpiece. I decided to put my robot on my desk, but it fellt from there because next day there was an earthquake…

Here I have dicovered Jules Verne and his marvelous books. I was posessed by Verne`s books in my childhood. His books are very monopolyzer for a child mind. Then, I thought that I`m the only boy in the world who know about Verne. It was my secret, and my secret helped me to build my own world. A fantastic world, which I have lost, maybe for ever.

Afterwards, in my room I have tried to write my first short story, in a biology notebook. It was about a future city, and a subway. I liked to build worlds and characters when I was child, whithout some specific story.

I think I can continue with these things again and again. But it is better to stop now.

My room is on a quiet street, near a big and noisy street in Timisoara. I have lemon colour on my walls. There is a library on the wall between the door and the window, a sofa on the left of the door, then my movie cd`s collection in a holder and finally, my desk with a computer.

I have a notice board on the wall, a naive icon with Jesus, painted by a frend of mine, and two maps: the world map and Romania map, because when I was in 7^th grade at scholl I wanted to be a geographer explorer. I had a world globe to, but I gave it as soon as I found that to be an explorer it is a silly thing in my family and in my country.

The room is small, but confortable. It is also on the north side, and the light here is cold and that I don`t like. I don`t stay here during the day, just in the evenings.

I have here my own tent, it is like an island in Verne`s stories. It is my room. My lemon room.